Citatul acesta imi place mult..E unul din preferatele mele.E cam lung dar merita citit..
"Noi sîntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna.Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul. Te încăpăţînezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cîntec are un sfîrşit. Oricît ar fi de frumoasă o melodie,vine o clipă cînd ea e acoperită de tăcere. Cînd tăcerea e mai puternică decît muzica.Astfel că orice cîntec, orice concert mi se părea că nu este decît un continuu avertisment.Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sînt provizorii. Că după ele va urma tăcerea.Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenuşă.Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa cînd, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfîrşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decît frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea.Concertele care întrerup tăcerea nu fac decît s-o tulbure cîteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atît durează muzica.Atît durează cît şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac.Restul, da, restul e tăcere. Orice am face. Concertele sînt ca şi noi. Accidente ale tăcerii. O, dacă am putea să ne întoarcem de la jumătatea unui concert înapoi spre începutul lui! Dar nu se poate. Un cîntec îmbătrîneşte în timpul cît îl cîntăm. El începe tînăr, luminos, plin de încredere şi de speranţă. Se maturizează, continuă îngîndurat, apoi deodată îm¬bâtrîneşte. Uneori îmbătrîneşte solemn, alteori îmbătrîneşte melancolic. Asta n-are importanţă. Ceea ce contează e că se apropie de sfîrşit şi de moarte. O moarte somptuoasă nu e mai puţin moarte... Dacă am încerca să ne întoarcem... dar nu, nu se poate. Nici să ne oprim. Ştiţi cum se aude un cîntec atunci cînd acul care se roteşte pe disc nu mai înaintează... O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat. Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt asculţi mereu alte concerte. Aşa cum nu putem citi aceeaşi carte oricît am vrea. Nu, asta e o himeră. Chiar dacă citim aceeaşi carte va trebui să recunoaştem la sfîrşit că am citit nenumărate cărţi. De fiecare dată altă carte, pentru că de fiecare dată eu nu mai eram eu cel dinainte, ci altul, puţin sau mult schimbat... Numai că la o carte e mai uşor să-ţi dai iluzia că poţi să rămîi la aceeaşi pagină. Chiar dacă şi asta e o iluzie. O minciună. Pentru că, dacă rămîi la aceeaşi pagină, de fapt citeşti mereu o pagină nouă pe măsură ce îmbătrîneşti... Dar cărţile sînt mai generoase cu iluziile noastre. Putem să le citim mai încet, să întîrziem, să amînăm, să revenim, să ne minţim, să uităm fatalitatea sfîrşitului, în timp ce ascultînd un concert e imposibil să faci asta. Iată de ce am renunţat şi la muzică."
Ultimul capitol!
Acum 8 ore
<
